Era finalul anului 2014 și era prima iarnă care mă „prindea” la Varșovia. Țin minte și acum cât de surprins eram de lungile nopți poloneze, care începeau mai devreme și se încheiau mai târziu decât la noi. Iar nopțile care trec greu îți dau mult timp de gândit. Am ajuns la Colegiu în august, iar parcul de la Natolin mi s-a părut din prima clipă locul perfect pentru a răsfoi orice carte. Am avut nevoie de câteva săptămâni pentru a mă acomoda cu împrejurimile care, în următorul an, aveau să îmi schimbe total traiectoria în viață. Treptat, i-am cunoscut pe toți colegii din promoția mea (vreo 130 la număr) și mi-am dat repede seama că eram singurul reprezentant al României la Natolin din acel an. La 24 de ani, la modul cel mai serios cu putință, întrebarea care mi-a venit în minte a fost „De ce tocmai eu ?” Și după multe căutări, într-o noapte de decembrie, am găsit o primă explicație plauzibilă: „E vina celor 7 ani din școala de acasă”.
Am apreciat întotdeauna școala românească și profesorii ei și sunt extrem de recunoscător pentru faptul că am avut șansa de a putea oferi studiului oricât de mult timp am vrut, deși primul job l-am avut la 16 ani și de atunci muncesc în fiecare zi. Colegiul European de la Natolin a fost pentru mine o încununare a anilor de studiu de acasă, un pas care m-a purtat de la Cluj la Varșovia, apoi la Londra și mai târziu, înapoi acasă. Ce pot spune cu certitudine este faptul că valorile, modelele și știința căpătate în școala dejeană și mai apoi clujeană mi-au fost cea mai bună carte de vizită, oriunde am poposit în lume.
Primul meu profesor a fost bunicul, Gheorghe Balaci. Îmi amintesc și acum verile petrecute la Chiuiești (jud. Cluj), prietenii din sat și dragul cu care așteptam vacanțele. Îmi aduc aminte cu drag de bunicul și de primele cifre și litere pe care mi le-a purtat cu stiloul pe foaie, de școala din Chiuiești, unde bunicul a predat și a cărui director a fost o bună perioadă de timp, de vremea în care eram numai ochi și urechi atunci când începea să corecteze testele de limba și literatura română pe care le dădea elevilor. Deși eram doar un puștan de vreo 6-7 ani, a reușit cumva să îmi insufle dragul de carte și de citit, iar peste ani, mi-am dat seama că el a fost primul meu model în viață. Și așa, din timpul colegiului, a încolțit ideea înființării unui ONG care să îi poarte numele și misiunea mai departe, un ONG care să ajute elevii să știe să scrie și să citească mai bine, exact așa cum m-a învățat pe mine bunicul.
Școala din Dej a fost o școala extraordinară. Doamna mea învățătoare, doamna Aurelia Peter, a fost un cadru didactic fenomenal și cred, complet. Desenele ei în cretă de la fiecare serbare, vioara din dulapul din spatele clasei, compunerile pe care ne încuraja să le scriem și planșele de ortografie au rămas încă destul de vii în amintirile mele. Rememorez și suportul de flori din fier forjat pe care nu l-am dărâmat eu în clasa a IV-a :-), știu că doamna învățătoare se supărase atunci foarte tare. Ce ciudat câte detalii poate să țină minte omul!
În clasele V-VIII am avut un alt model, profesorul de matematică, domul profesor Miheț. Un om de o prestanță rară, veșnic la cravată și cu servietă tip diplomat, un profesor de la care am avut ce învăța. Nu am fost niciodată strălucit la matematică, însă știu că multe din metodele predate de domnul profesor Miheț mi-au fost folositoare și la liceu. Se apropia finalul clasei a VIII-a, se preconiza deja mutarea la Cluj și îmi amintesc, iar recomandarea domnului profesor a fost aceea de a mă înscrie la Colegiul Național „Emil Racoviță”.
Și „Racoviță” a fost. Nu aș putea să spun că a fost un „cimitir al tinereții mele”, dar matematica m-a cam marcat. Astăzi, dacă privesc în urmă, îl apreciez enorm pe profu` de mate din liceu, domnul profesor Andrea. Un tip hotărât și cu un scop clar: acela de a face matematică serioasă cu noi, indiferent de consecințe și de rugile noastre și ale părinților de a lăsa ștacheta mai jos. Profu’ avea standardele lui, trebuia să știi musai, chiar și în somn, cât era sin(a) + sin(b). Aveam câte un test la matematică din două în două săptămâni, într-o săptămâna la algebră, în cealaltă la geometrie, iar săptămânile fără teste erau un fel de vacanță intersăptămânală. Am făcut o matematică de nivel mediu spre top (aș spune) și am avut toate notele posibile la testele de mate, de la 3 la 8 și un 10 la fiecare final de semestru, pentru activitate. Era un trade-off bun, pentru zecele respectiv merita să ajungi primul în clasă. Racoviță a avut o pleiadă de profesori extraordinari pe care am avut șansa să îi mai prind la catedră: doamna profesoară Pop, cu eleganța și prestanța ei aparte, doamna dirigintă Selegean și orele de informatică, doamna profesoară Rițiu și istoria sau doamna profesoară Vale și cântatul la chitară.
Nu știu neapărat dacă liceul a fost „de vină”, dar după anii de matematică și informatică am decis că drumul trebuie să mă poarte spre Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj. Cei 3 ani de facultate au trecut repede, dragostea aceea de carte și lectură din copilărie începuse să iasă iar la suprafață. Am citit cam tot ce am găsit în biblioteca de istorie despre Alexandru și Alexandriile lui și am conștientizat, tot mai mult, că adevărații eroi sunt profesorii de lângă noi.
Cât despre cei 7 ani din școala de acasă, lor le mai închin, din când în când, una din nopțile de decembrie care inspiră și azi, activitatea noastră.
Articol scris de Flavian-Cătălin Pah, membru fondator și președinte al Asociației „Profesor Gheorghe Balaci”
educatie liceu, educatie Romania, gheorghe balaci