DAVID, PROFU` NOSTRU DE MATE, OMUL CARE ȘLEFUIEȘTE CARACTERE

În rândurile de mai jos vi-l prezentăm pe David Brumar, un profesor de matematică tânăr și entuziast. Este voluntar al asociației noastre din anul școlar 2020-2021 și ne ajută cu elevii pe care îi sprijinim să-și continue studiile liceale.

David Brumar are 25 de ani și este în cel de-al doilea an de învățământ. În primul an a predat în mai multe școli din Cluj, pentru a putea avea o normă întreagă. Pe atunci, însă despre meseria de profesor aflase doar din cărți, de unde învățase că trebuie să îi învețe pe copii să calculeze. Nu știa că acel an avea să îi schimbe complet viziunea asupra acestei meserii și chiar asupra propriei vieți. Acum el predă matematică la Școala Gimnazială „Ion Agârbiceanu” din Cluj-Napoca. Însă, pe lângă pasiunea pe care o are pentru matematică și pentru arta de a preda, lui David îi plac mult filmele străine, plimbările în aer liber, să urce pe munte cu chitara în spate, iar oriunde ar merge, în rucsac poartă mereu cu el o carte din care citește atunci când are puțin răgaz. Și știe să-și prezinte tare frumos ideile!

1. De ce ai ales să fii profesor?

E destul de greu să ofer un răspuns scurt, pentru că au fost multe episoade din viața mea care m-au adus aici. Sigur, îmi plăcea matematica încă din generală, însă nu îmi amintesc să fi excelat vreodată. Am intrat în cele din urmă la profilul de mate-info de la „Papiu”- un liceu de top din Târgu-Mureș – unde într-adevăr lucrurile au devenit mai dificile.
În liceu am fost un elev foarte emotiv și retras, lucru care, din păcate, mi-a afectat performanța școlară. Probabil că atât rigiditatea profesorului de la clasă, cât și faptul că nu eram un elev cu o foarte mare încredere de sine m-au descurajat destul de mult în acea perioadă. Cu toate acestea, părinții au avut o mare încredere în mine și capacitățile mele și niciodată nu au pus presiune pe mine, ci din contră; țin minte că erau seri în care intrau la mine în cameră și îmi spuneau să ies afară să mă mai relaxez. În fine, anii au trecut și am ajuns la UMFST (Universitatea de Medicină, Farmacie și Științe Tehnologice „George Emil Palade” din Târgu-Mureș), moment care mi-a schimbat viața.
Acela a fost anul în care mi-am redescoperit pasiunea pentru matematică și pentru tot ce însemna aceasta. A fost ca o revelație și îi datorez totul profesionalismului dlui prof. Horváth Alexandru. Am avut câteva cursuri ținute de dumnealui, iar în cadrul acestor cursuri, văzându-i pasiunea și entuziasmul molipsitoare, modurile izbitor de clare în care preda concepte foarte dificile și analogiile pe care le făcea, am fost determinat să îmi regândesc opțiunile. M-am apropiat foarte mult de dânsul și la îndrumarea și încurajarea lui, am început Facultatea de Matematică din cadrul Universității Babeș-Bolyai (Cluj-Napoca). Prin urmare, cred că ambiția de a schimba ceva în acest sistem rigid, de a face lucrurile diferit față de profesorii mei, dorința de a mă apropia de copii și de a le arăta că matematica nu e „seacă” și că munca și perseverența dau într-adevăr roade, toate acestea m-au determinat să aleg această meserie.

2. Care sunt cele mai mari satisfacții pe parcursul unei zile de școală?

Pentru mine, ca profesor, cea mai mare satisfacție e atunci când reușesc să câștig încrederea unui elev căruia nu îi era dragă matematica (ca s-o spunem pe șleau) sau școala în general. Și atunci profit la maximum de aceste momente și încerc cu răbdare și multă multă perseverență să învârtesc niște rotițe pentru ca eventual să reușesc să modelez acel elev și să îl ajut să devină conștient (cel puțin) de propriile capacități. Aș fi ipocrit să spun că aceste lucruri sunt la ordinea zilei, însă tocmai acest fapt transformă astfel de momente în satisfacții profesionale (și chiar personale). De fapt, orice progres, oricât de mic, înseamnă foarte mult. Un alt lucru care mă bucură în mod deosebit este să văd că elevii încearcă să rezolve exerciții prin tot felul de metode. Uneori le iese, alte ori nu; însă important este să continue să caute metode diferite de abordare a problemelor, să nu se mulțumească doar cu ce le arăt eu. Îi încurajez la fiecare oră să îmi pună întrebări și îmi place foarte mult când o fac; acest lucru e foarte important – să văd că încep să fie curioși, că problematizează lucrurile, că nu le iau de-a gata „că așa a zis profu”, că încearcă să înțeleagă. Cred că e foarte important pentru ei să vadă că sunt sincer cu ei indiferent de situație. Uneori greșesc și îmi cer scuze; nu tot timpul am răspunsurile la mine pentru toate întrebările pe care mi le pun, dar le promit că vin cu un răspuns cât mai repede. Cred că aceste lucruri sunt fundamentale în relația profesor-elev.

3. Se merită să fii profesor în România? De ce da/ De ce nu?

Hmmm… întrebarea astfel adresată presupune implicit două lucruri (importante de altfel): factorul de natură financiară și cel de natură socială, respectiv statutul profesorului în societate. Însă acestea două nu vor determina (clar! cel puțin în prezent) pe cineva să intre în învățământ (cel puțin în preuniversitar). Este o vorbă celebră (deja pe toate panourile motivaționale) care zice că dacă îți place ceea ce faci, nu vei munci o singură zi din viață. De ce zic asta? Este adevărat, recompensele financiare și statutul de profesor în prezent nu sunt de invidiat. Dar meseria de profesor depășește această optică materialistă pentru că ea este o vocație. Nimeni nu intră în învățământ doar pentru că știe foarte bine matematică, muzică, limba română etc.; și cu siguranță nu intră să se îmbogățească. Mi se pare, totuși, cam îngust să te gândești doar la aceste aspecte atunci când îți alegi o meserie. Cine își dorește cu adevărat să devină profesor, o face pentru satisfacția care provine din a-i ajuta pe elevi/ studenți să se dezvolte în oameni frumoși, profunzi și autentici și care să își dezvolte gândirea critică, flexibilă. Este atât de mare nevoie de profesori pasionați, profesori care să inspire și să formeze noi generații care să transforme societatea actuală într-una mai bună – iar acest lucru are loc doar prin educație de calitate.

4. Cum sunt copiii din ziua de azi?

Cred că o caracteristică generală este lipsa profunzimii și a eticii. Dar nu consider că această carență trebuie atribuită exclusiv elevilor; cred că societatea actuală poate fi caracterizată astfel. Copiii sunt distrași de tot ce ține de social media; se plictisesc repede. Nu le poți câștiga atenția dacă ei nu simt că ai ceva important să le transmiți. În același timp, nu cred că încape îndoială că un profesor poate concura cu plăcerea oferită de social media. Tinerii trebuie învățați să filtreze informațiile cu care sunt bombardați de peste tot, însă pentru asta e nevoie de dezvoltarea gândirii critice. În ultimul timp s-a pus foarte mult accentul pe procesul gândirii critice și cum ea lipsește din rândul tinerilor. Însă nu ne lipsește tuturor?!

5. Care consideri că este rolul părinților în procesul de educație?

Îmi amintesc atât de clar un moment pe care l-am trăit chiar înainte să încep clasa întâi (asta ca să vedeți că unele lucruri aparent minore te marchează și le duci cu tine ani de zile). Eram la bunici și vecinu „Iuăn” (Ionel) s-a gândit că era un moment perfect să mă pregătească de școală așa cum se cuvine: „Las’ ca î-i vedea tu când te duci la scoală cum a fi”. Evident, eu am început să plâng; iar prima zi de școală a fost cruntă pentru mine. Însă apoi am avut mereu sprijinul părinților care m-au împins de la spate primele 3-4 clase. Țin minte cât mă mai bătea tata la cap cu matematica în clasele primare și cum stătea cu mine să facă exerciții în vacanțe; sau cum stătea mama lângă mine și mă punea să citesc în vară „Lecturile copilăriei”; sau cum mă asculta la istorie și geografie. Doamne cât mă enervau amândoi… Însă, după aceea am înțeles foarte bine că trebuia să învăț „ca să nu am mâinile crăpate” cum zicea tata. Cred cu tărie că părinții trebuie să fie mână-n mână cu profesorii, să formeze o echipă cu aceștia și astfel să se implice activ în educația copiilor. În plus, pe lângă toate astea, mereu când ne gândim la imaginea unui copil/elev model ne imaginăm un copil înțelept, care prețuiește, observă și crește din punct de vedere emoțional, spiritual, social și cognitiv. Însă pentru asta, un părinte nu doar pretinde, ci și oferă un exemplu pe care copilul să îl adopte.

6. Unde începe și unde se termină rolul școlii în viața unui copil?

Așa cum am zis și mai devreme, cred că educația începe acasă. Putem numi cei „șapte ani de acasă” o școală, nu? Nu cred că putem privi școala doar ca pe o instituție. Mai degrabă, cred că școala în viața unei persoane devine de fapt proces, un proces de „școlire”, de rafinare. Cred că rolul școlii este de conștientizare a elevului în privința procesului continuu de învățare și de formare, fapt ce o face deci parte integrantă din viața acestuia.

7. Care au fost cele mai mari provocări din timpul pandemiei și cum le-ai făcut față?

Eu mi-am început cariera în pandemie, prin urmare pentru mine totul a fost o provocare, fără să mai luăm în considerare pandemia. Țin minte că marea problemă la început era lipsa mijloacelor necesare de conectare online, în special pentru copiii din mediul rural. Însă în cele din urmă, cu chiu cu vai, școala primisese tabletele mult așteptate. Însă, cel mai dureros, cred, a fost când m-am lovit de dezinteresul total al unor părinți față de școală. Cu toate astea, erau și foarte multe familii care în contextul pandemiei nu puteau să se ocupe de educația copiilor, nu pentru că nu ar fi vrut; ci pentru că erau nevoiți să se îngrijească de familie și să aducă un ban în casă. Mi-a fost foarte greu să văd cum pot fi un profesor bun în astfel de situație. Modulul pedagogic nu te pregătește pentru viața reală de dincolo de porțile facultății. Atunci am înțeles că rolul meu aici nu este doar de a-i învăța pe copii să facă o împărțire sau să folosească teorema lui Thales, ci trebuie să înțeleg situația fiecăruia în parte și să îi ascult. Și am început să îi privesc pe copii și dincolo de o notă la matematică.

8. Cum ți se pare colaborarea cu Asociația Profesor Gheorghe Balaci? (ca utilitate, mod de comunicare, libertate de acțiune, beneficiu pentru elevi)

Aici la asociație sunt copii cu background-uri sociale diferite; însă toți cei care sunt aici își doresc să învețe; iar asociația, consider, că îi ajută mult în privința asta. Cred că unul dintre multele avantaje este acela că orele sunt gândite după un format mai flexibil și mai informal, că ajungem să ne cunoaștem bine unii pe alții și să comunicăm deschis. De multe ori atunci când îmi dau seama de unele lacune, insist asupra acelei lecții și putem dedica mai multe ore, până lucrurile devin clare; nu suntem presați de timp. Uneori sunt și zile mai proaste, în care doar discutăm și încerc să îi ajut cum pot eu mai bine. Sunt progrese notabile și mă bucur enorm când văd că doar având sprijinul necesar un copil poate evolua atât de promițător.

9. Cum crezi că te-ar descrie elevii? Ce ar spune despre tine și orele tale?

E o întrebare bună… Nu știu exact ce ar spune, însă sper din suflet că simt că îmi pasă de ei. Cred că m-ar descrie ca un profesor răbdător care vrea să le fie prieten, care vrea să facă parte din viața lor și în care pot avea încredere; un profesor care își recunoaște limitele, care admite când nu știe răspunsul la o întrebare, dar îl caută și vine cu răspunsul ora viitoare; un profesor care își cere scuze atunci când greșește.

10. Ce le-ai spune părinților care ezită să-și trimită copilul la liceu?

Că liceul reprezintă o primă trambulină, un test care poate deschide apetitul pentru studii ulterioare, mai avansate și specializate. Desigur alegerea trebuie făcută în urma unui dialog în care și vocea copilului primește suficientă atenție pentru a nu-l pune din acest punct pe un traseu dificil de urmărit – sau mai rău, să fie o simplă repetare a căii urmate de părinți care vor să scoată din copilul lor ceea ce vor ei sau și-ar fi dorit ei sa fie.

11. Ce carte bună ai citit în ultima vreme care merită împărtășită și despre ce era vorba?

În prezent citesc „O viață măruntă” a lui Hanya Yanagihara. Cartea spune povestea a patru prieteni care tocmai au absolvit colegiul și care încearcă să își pună la punct viața. Însă cartea urmărește în detaliu toate dramele și frământările existențiale ale celor patru prieteni și nu ai cum să nu empatizezi cu fiecare dintre ei, pentru ca mai apoi să îți faci o introspecție și eventual să te regăsești în persoana lor. Dar să știți că nu știu să fac recenzii foarte bune, deși cartea e printre cele mai bune cărți citite până acum.

12. Un citat favorit…

Sunt convins că multe cărți m-au inspirat atunci când le-am citit, însă rareori am memorat citate din ele. Însă o vorbă înțeleaptă – pe care sper să o reproduc corect, care îmi vine acum în minte și, de fapt, care poate fi pusă în relație cu lucrurile discutate împreună în acest interviu ar fi cea a lui Theodore Roosvelt care spunea că „A educa un om doar din punct de vedere intelectual, dar nu și moral, înseamnă a a educa o amenințare pentru societate.”.

13. Un gând de final? Un sfat pentru cititori?

Profitați de libertate și lucrați pentru a o apăra în fiecare zi. Cred că are sens în contextul recent al pandemiei și al războiului din vecinătate, când realizăm cât de perisabilă e această idee atât de invocată, dar în egală măsură de desconsiderată. Libertatea de a alege propriul parcurs în viață prin accesul la școală e o chestiune tot mai relevantă după cum o demonstrează atâtea destine puse pe drumuri din pricina unor dereglări produse în societățile unde au venit pe lume.

David ne sprijină cu ore suplimentare la matematică în programul „10 de liceu”. Iar acest program nu ar fi fost posibil fără sprijinul companiei Yonder din Cluj-Napoca.
Dacă și tu vrei să ne sprijini, dă un like&share acestui articol. Sau pune-ne în contact cu oameni de bine care vor să ajute copiii de la sate să-și continue studiile.